Norma europeană versus abordarea românească!

„Simpla furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea NU reprezintă comunicare în înțelesul prezentei directive.„

Acesta este conținutul considerentului 27 al Directivei 2001/29/CE, care reglementează normele juridice și abordările specifice problematicii drepturilor de autor în privința fonogramelor.

Există în acest moment, pe această temă, două dosare pe rolul Curții Europene de Justiție, întrebările preliminare tratând situații aproape identice: simpla deținere de echipamente care permit comunicarea, reprezintă, în fapt, o comunicare publică sau nu? Este vorba despre C-775/21 (UCMR-ADA vs BlueAir) și C-826/21 (UPFR vs CFR Calatori).

Răspunsul e simplu și îl găsiți în considerentul 27 al Directivei 2001/29/CE: ”Simpla furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea NU reprezintă comunicare în înțelesul prezentei directive.” Mai mult, în jurisprudența sa constantă, CJUE a hotărât exact ceea ce spune considerentul citat mai sus, indiferent dacă este vorba despre drepturi de autor sau drepturi conexe (C-306/05 (SGAE), para. [46]–[47]; C-136/09 (Organismos) para. [33]; Airfield para. [74]; C-527/15 (Filmspeler) para. [39]; C-753/18 (Stim) para. [33].

Curtea de Apel București, instanța care a sesizat în ambele cazuri CJUE, e de acord cu cele de mai sus și cu ceea ce președintele asociației CORECT susține de ani de zile, însă a sesizat Curtea Europeană astfel încât acest subiect să fie tranșat la nivel european și lămuririle să devină obligatorii pentru toate instanțele din România iar practica judiciară națională contrară dispozițiilor europene să ia sfârșit.

Practica judiciară a instanțelor din țara noastră a fost și este contrară prevederilor europene, considerând orice deținere a oricărui echipament care permite comunicarea drept comunicare către public, fapt care duce la obligativitatea de plată a remunerațiilor către organisme de gestiune colectivă chiar și în cazul în care nu se comunică absolut nimic.

Absurdul acestor practici reiese și din dosarul nr. 38413/3/2013 înregistrat la Tribunalul București, dosar în care UPFR solicită de la CFR Călători plata unor remunerații pentru comunicarea publică de fonograme publicate în scop comercial deși în vagoane nu s-au comunicat fonograme, fapt recunoscut în instanță chiar de… UPFR: ”După cum rezultă din situația de fapt, nu există dovezi directe că în trenurile CFR au fost comunicate public fonograme, o atare susținere nefiind făcută nici de către reclamanta UPFR.”

Prevederile metodologiilor organismelor de gestiune colectivă din România conform cărora orice deținător al unui echipament care poate realiza o comunicare este obligat să achite remunerații pentru comunicare publică de opere protejate a dus la situații în care societăți comerciale au ajuns în situația de achita sume pentru simplul fapt că dețineau un computer sau laptop în incintă fără ca acesta să fie folosit vreodată pentru a comunica muzică sau opere audiovizuale.

De asemenea, aceleasi practici au transformat orice firmă în utilizator de opere protejate în momentul în care a achiziționat orice fel de echipament considerat de organisme ca având potențial să efectueze o comunicare, fără nicio altă probă în acest sens.

Pe acest considerent, instanțele de judecată au admis marea majoritate a chemărilor în judecată și au obligat ”utilizatorii” la plata remunerațiilor și, mai ales, a unor penalități exorbitante, fără ca vreodată să se facă dovadă că s-au realizat respectivele acte de comunicare publică acuzate de UCMR-ADA, UPFR, CREDIDAM, DACIN-SARA sau UPFAR-ARGOA.

În cazul în care pârâții nu se apărau (din păcate, foarte des), instanța aproba rapid cererea organismului de gestiune colectivă fără o minimă verificare a situației de fapt. Dacă pârâții se apărau, organismul de gestiune colectivă solicita proba cu expertiza contabilă prin care să se verifice dacă partea adversă a achiziționat sau are în inventar orice fel de echipament care poate efectua o comunicare.

Și cum orice firmă are cel puțin un laptop, un computer, o tabletă sau un telefon smart în inventar, era considerată imediat ”utilizator” care a realizat comunicări publice și bună de plată a remunerațiilor și a penalităților. Cu alte cuvinte, devenea infractor fără nici cea mai mică umbră de dovadă, doar în baza unei prezumții a organismului de gestiune colectivă.

Până la judecarea celor două cauze la Curtea de Justiție a Uniunii Europene va mai trece o perioadă, astfel că Asociația CORECT a început demersuri în paralel pentru a scoate din metodologii aceste prevederi.