Nu sunteți utilizator prin simplul fapt că dețineți un aparat care ar putea realiza comunicări.

Link despre decizia curții aici

Și acum despre speță pe larg și pe înțelesul tuturor.

Conform Directivei 2001/29, așa cum am susținut de-a lungul anilor, simpla deținere a unui echipament, indiferent de tipul acestuia, care ar putea permite realizarea de comunicări de orice fel, nu implică în mod automat „comunicare publică” și nu atrage obligația de plată a remunerației. Considerentul 27 al directivei menționate este explicit în acest sens: „Furnizarea pură și simplă a facilităților care permit sau efectuează comunicarea nu reprezintă comunicare în sensul prezentei directive.” În contradicție cu textul directivei, majoritatea metodologiilor organismelor de gestiune colectivă din România includ, în primele articole, prevederi care obligă la plata remunerațiilor pentru faptul că persoana este proprietarul unui spațiu în care sunt instalate sau, pur și simplu, „deținute aparate și alte mijloace tehnice sau electronice (…) ce permit recepția, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoțite de sunet„.

Pe baza unor astfel de prevederi, s-au achitat remunerații sau s-au dat decizii de instanțe care obligă utilizatorii să plătească sume semnificative fără nicio dovadă că au avut loc acte de „comunicare publică”. Oricine a achiziționat un computer, o tabletă sau un difuzor pentru o companie sau persoană fizică autorizată, a devenit automat utilizator și a fost obligat să plătească remunerații.

În cazul în care există o sală de conferințe echipată cu un videoproiector, trebuie să plătiți remunerație pentru „comunicare publică”, deși echipamentul este folosit pentru prezentări fără legătură cu muzica sau operele audiovizuale. În cazul în care există un televizor la recepție sau în sala de fitness, care afișează tarifele și ofertele curente, vi se cer remunerații. Dacă avionul este dotat cu difuzoare pentru comunicarea cu pasagerii, se consideră „comunicare publică” și organismul de gestiune colectivă solicită plata remunerațiilor. Dacă vagonul de tren a fost achiziționat cu sistem de sunet, dar nu a fost folosit niciodată, se solicită plata remunerației echitabile. Dacă magazinul este dotat cu un sistem de sunet pentru a alerta clienții în caz de pericol, înștiințarea de plată este transmisă imediat de OGC. În cazul în care camerele sunt dotate cu televizoare smart, dar nu le-ați furnizat semnal de cablu și nu puneți la dispoziție „opere protejate”, organismul de gestiune colectivă consideră că deținerea unui televizor implică automat un act de „comunicare publică”.

Deși hotărârea se referă în principal la avioane și companii de transport, aceasta nu se aplică exclusiv acestor utilizatori, ci tuturor celor care dețin echipamente care permit comunicarea, dar nu le folosesc pentru comunicarea publică a operelor protejate (oricare produse purtătoare de drepturi de autor sau drepturi conexe). Paragraful 83 clarifică acest aspect: „Prin urmare, această dispoziție se opune unei reglementări naționale care stabilește o prezumție simplă de comunicare publică bazată pe prezența unor astfel de instalații de sonorizare. Într-adevăr, o asemenea reglementare poate conduce la impunerea plății unei remunerații pentru simpla instalare a acestor instalații de sonorizare, chiar în lipsa oricărui act de comunicare publică, cu încălcarea dispoziției menționate.„

Ce ar trebui să se întâmple în continuare?

În primul rând, instanțele sunt obligate să țină cont de decizia Curții Europene și să nu mai considere simpla deținere de echipamente drept „comunicare publică”, obligând organismele de gestiune colectivă să furnizeze dovezi că astfel de acte de comunicare publică au avut loc. Deținerea unui televizor sau a unui sistem de sonorizare nu constituie o dovadă; dovada este comunicarea efectivă a operelor protejate.

De asemenea, autoritățile naționale trebuie să respecte hotărârile CJUE și să ia măsuri imediate pentru intrarea în legalitate a organismelor de gestiune colectivă, care solicită remunerații pe baza unor prevederi metodologice care încalcă legea, pentru simpla deținere sau instalare a echipamentelor.

În al doilea rând, toate metodologiile care conțin prevederi care încalcă legea trebuie renegociate de urgență, având la bază legislația europeană și jurisprudența CJUE. Acesta este unul dintre pașii cei mai importanți de urmat, având în vedere că multe metodologii au fost negociate cu mult timp în urmă sau înainte de modificările aduse de directivele europene și de Legea 8/1996.

Hotărârea CJUE subliniază un aspect de bun-simț: nu aveți nicio obligație față de titularii de drepturi atâta timp cât nu utilizați munca lor. Conform Ghidului de Bune Practici pentru Organizații de Gestiune Colectivă, publicat de Organizația Mondială pentru Proprietate Intelectuală, „OGC-urile se asigură că membrii lor și titularii de drepturi reprezentați primesc o plată echitabilă și adecvată pentru utilizările protejate prin drepturi de autor ale operelor lor și ale altor opere protejate.” În acest context, în numele căror titulari de drepturi solicită organismele de gestiune colectivă din România remunerații pentru simpla deținere de echipamente? Mai mult, de ce pot face acest lucru fără a furniza dovezi că operele protejate au fost utilizate? Și dacă au încasat remunerații, iar operele protejate nu au fost comunicate, către cine au fost distribuite sumele considerabile încasate fără a dovedi că titularii de drepturi au fost prejudiciați?

Se va schimba ceva în practică? Vor fi judecate diferit, de acum încolo, cazurile în care utilizatorilor li se cere plata remunerațiilor fără a se face dovada comunicării?

Este dificil de oferit un răspuns, mai ales având în vedere că există și alte hotărâri ale CJUE care nu sunt aplicate de instanțele și autoritățile din România. De exemplu, deși hotărârea în Cauza C-753/18 (STIM) stipulează că „nu constituie o comunicare publică, în sensul acestor dispoziții, închirierea de autovehicule echipate cu aparate de radio„, metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 266/2011 prevede, la punctul 10F din tabelul cu remunerații, obligativitatea de plată în România pentru exact acest tip de autovehicule. Sau, mai important, celebra hotărâre în cauza C-147/19 (Atresmedia), în care s-a stabilit că „remunerația echitabilă unică (…) nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conține fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme„. Cu toate acestea, se solicită și se încasează, în continuare, remunerații echitabile pentru comunicarea publică de utilizatori a operelor audiovizuale în care au fost încorporate fonograme.

În concluzie, hotărârea CJUE reprezintă un pas important în clarificarea obligațiilor utilizatorilor și a organismelor de gestiune colectivă în ceea ce privește comunicarea publică a operelor protejate. Cu toate acestea, aplicarea efectivă a acestei hotărâri și adaptarea legislației naționale la prevederile europene rămân o provocare în contextul în care există cazuri în care hotărârile anterioare ale CJUE nu au fost aplicate în mod corespunzător de instanțele și autoritățile românești.