Decizia CJUE din Cauza C-147 din 2019

Implicațiile hotărârii CJUE C-147/19 (Atresmedia) asupra remunerării pentru comunicarea publică a fonogramelor”

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) din 18 noiembrie 2020 în cazul Atresmedia (C-147/19) reprezintă un punct de cotitură în interpretarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe în contextul comunicării publice de opere audiovizuale. Această decizie are implicații profunde pentru diverse sectoare, inclusiv industria HoReCa, și necesită o reevaluare a practicilor actuale de remunerare.

Esența hotărârii CJUE în cazul Atresmedia constă în interpretarea articolului 8(2) din Directivele 92/100 și 2006/115. Curtea a stabilit că atunci când o fonogramă este sincronizatăîntr-o operă audiovizuală, acesta își pierde statutul independent de fonogramă. Prin urmare, comunicarea publică ulterioară a operei audiovizuale nu implică o comunicare publică separată a fonogramei sincronizate.

Pentru a înțelege pe deplin implicațiile acestei hotărâri, este crucial să analizăm raționamentul Curții:

1. Definirea fonogramei: CJUE a subliniat că o fonogramă este o ”fixare exclusiv sonoră” (aceeași definiție este dată și în Legea 8/1996, la articolul 104). Această definiție este crucială pentru înțelegerea motivului pentru care o fonogramă încetează să existe ca atare odată ce este incorporată într-o operă audiovizuală.

2. Procesul de sincronizare: Curtea a explicat că atunci când o fonogramă este sincronizată într-o operă audiovizuală, aceasta este supusă unui proces de reproducere. Cu toate acestea, rezultatul acestui proces – opera audiovizuală – nu este nici o fonogramă, nici o reproducere a unei fonograme.

3. Pierderea statutului de fonogramă: CJUE a subliniat că odată ce fonograma este incorporată în opera audiovizuală, aceasta își pierde caracterul de fixare exclusiv sonoră și, prin urmare, nu mai poate fi considerată o fonogramă în sensul Directivelor.

4. Comunicarea publică ulterioară: Ca o consecință logică a celor de mai sus, Curtea a concluzionat că atunci când opera audiovizuală este comunicată public, acest act nu implică o comunicare publică a fonogramei încorporată.

5. Implicații pentru remunerare: CJUE a stabilit că utilizatorii nu trebuie să plătească remunerația echitabilă prevăzută în articolul 8(2) din Directivele menționate atunci când comunică public opere audiovizuale care conțin fonograme sincronizate.

Această interpretare are implicații semnificative pentru sectorul HoReCa. Hotelurile, restaurantele și alte unități similare care comunică public opere audiovizuale (de exemplu, filme sau programe TV în camerele de hotel sau în zonele comune) nu ar trebui să fie obligate să plătească remunerații suplimentare pentru fonogramele încorporate în aceste opere.

Asta deoarece CJUE spune că remunerația pentru utilizarea fonogramelor trebuie negociată și stabilită în momentul sincronizării acestora în opera audiovizuală. Curtea menționează în paragraful 55 al hotărârii că obiectivele de remunerare echitabilă trebuie atinse prin încheierea, cu ocazia incorporării fonogramelor sau a reproducerilor acestor fonograme în operele audiovizuale în cauză, a unor acorduri contractuale adecvate între titularii de drepturi asupra fonogramelor și producătorii operelor. Este important să subliniem absurditatea poziției organismelor de gestiune colectivă care susțin că utilizatorii finali ar trebui să fie cei care încheie contracte pentru încorporarea fonogramelor în operele audiovizuale. Această abordare contravine flagrant logicii hotărârii CJUE în cazul Atresmedia și ignoră realitățile practice ale industriei. În primul rând, utilizatorii finali, fie că vorbim de hoteluri, restaurante sau chiar televiziuni, nu au niciun control asupra procesului de producție al operelor audiovizuale și nici acces la informații detaliate despre fonogramele încorporate. A le cere să gestioneze drepturi pentru un conținut pe care nu îl pot identifica sau controla este nu doar nerezonabil, ci și imposibil de implementat în practică. Mai mult, această poziție ignoră complet principiul stabilit de CJUE conform căruia fonograma își pierde statutul independent odată sincronizată în opera audiovizuală. A susține că utilizatorii finali ar trebui să licențieze separat aceste fonograme este echivalent cu a pretinde că ei ar trebui să plătească pentru ceva ce, din punct de vedere legal, nu mai există ca entitate separată. Această interpretare eronată nu doar contrazice hotărârea CJUE, dar stă la baza unui sistem de licențiere haotic și ineficient, subminând însăși baza unui sistem funcțional de remunerare a titularilor de drepturi.

Un aspect crucial care trebuie subliniat în contextul hotărârii CJUE în cazul Atresmedia (C-147/19) este universalitatea aplicării sale, indiferent de tipul de utilizator care efectuează comunicarea publică. Curtea nu a făcut nicio distincție între diferitele tipuri de utilizatori sau contexte în care are loc comunicarea publică a unei opere audiovizuale care conține fonograme sincronizate.

Acest principiu are implicații semnificative și uniforme pentru toți utilizatorii, fie că este vorba de:

În esență, nu există o diferență juridică între comunicarea publică a unei opere audiovizuale care conține o fonogramă sincronizată într-un hotel sau restaurant și comunicarea aceleiași opere de către o televiziune. În ambele cazuri, conform interpretării CJUE, nu are loc o comunicare publică separată a fonogramei.

Această uniformitate în interpretare este crucială din mai multe motive:

Asigură coerența juridică: Aplicarea uniformă a principiului stabilit de CJUE, indiferent de tipul de utilizator, asigură o interpretare coerentă și previzibilă a legii.

Previne discriminarea: Tratamentul egal al tuturor tipurilor de utilizatori în ceea ce privește comunicarea publică a operelor audiovizuale previne crearea unor avantaje sau dezavantaje nejustificate pentru anumite categorii de utilizatori.

Simplifică aplicarea legii: O interpretare uniformă face mai ușoară aplicarea și respectarea legii pentru toți actorii implicați, de la utilizatori la organisme de gestiune colectivă și autorități de reglementare.

Reflectă realitatea tehnologică: În era digitală, distincțiile tradiționale între diferitele tipuri de utilizatori devin tot mai estompate. O interpretare uniformă reflectă mai bine această realitate convergentă.

Prin urmare, atunci când se evaluează obligațiile de plată pentru comunicarea publică a operelor audiovizuale, trebuie să se țină cont de faptul că principiul stabilit în hotărârea Atresmedia se aplică în mod egal tuturor scenariilor de comunicare publică. Aceasta înseamnă că:

Un hotel care difuzează filme în camerele oaspeților nu efectuează o comunicare publică separată a fonogramelor sincronizate în acele filme.

O televiziune care transmite un serial TV nu comunică public fonogramele incluse în coloana sonoră a serialului.

O platformă de streaming care oferă acces la documentare nu realizează o comunicare publică distinctă a muzicii de fundal din acele documentare.

Această interpretare uniformă consolidează argumentul pentru un sistem de licențiere și remunerare unificat, care să acopere comunicarea publică a operelor audiovizuale în ansamblu, fără a necesita plăți separate pentru fonogramele sincronizate.

În contextul acestei hotărâri, inițiativa Asociației CORECT și a altor asociații din domeniul HoReCa din România de a solicita renegocierea metodologiilor organismelor de gestiune colectivă capătă o importanță deosebită. Crearea unei metodologii unice pentru întregul domeniu HoReCa, care să țină cont și de hotărârea CJUE în cazul Atresmedia, ar asigura o aliniere cu interpretarea Curții și ar simplifica semnificativ obligațiile utilizatorilor.

Implementarea unui sistem de plată unică pentru comunicarea publică de opere audiovizuale, care să includă și remunerația pentru fonogramele sincronizate, ar avea multiple beneficii:

1. Ar evita dubla impunere, asigurând că utilizatorii nu plătesc de două ori pentru același conținut. În acest moment se plătește pentru comunicarea publică de fonograme (audio) cât și pentru comunicarea publică de opere audiovizuale (din nou, audio).

2. Ar simplifica procesul de licențiere, reducând costurile administrative și incertitudinea juridică.

3. Ar reflecta mai bine realitatea tehnică și artistică a operelor audiovizuale moderne, unde diversele elemente creative sunt integrate într-un tot unitar.

4. Ar încuraja utilizarea legală a conținutului audiovizual în sectorul HoReCa, potențial extinzând piața și beneficiind în cele din urmă atât utilizatorilor, cât și titularilor de drepturi.

În concluzie, uniformitatea aplicării principiului stabilit în hotărârea Atresmedia, indiferent de tipul de utilizator, subliniază necesitatea unei abordări coerente și simplificate în gestionarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe pentru comunicarea publică a operelor audiovizuale. Această abordare ar trebui să se reflecte în metodologiile organismelor de gestiune colectivă și în practica de licențiere, asigurând un tratament echitabil și eficient pentru toți utilizatorii, protejând în același timp drepturile creatorilor.